Se supără mulți că maghiarii nu se consideră români

Cam știm toți ce trebuie făcut vizavi de îmbunătățirea relațiile româno-maghiare, dar mai greu cu pusul în practică; și nu mă refer doar la legi ci mai ales la mentalități. Știm cum trebuie să ne comportăm dar când suntem puși față în față, de multe ori uităm de toate și ne dăm drumul la gură fără să mai gândim. Suntem diferiți. Maghiarii au cultura lor, limba lor, tradițiile lor și credințele lor. Românii pe ale lor. Se supără mulți că maghiarii nu se consideră români. Ei sunt mândri că sunt maghiari și că Ungaria e patria lor mamă. Vai de mine dar cum un cetățean român să considere alt stat ca patria lui de suflet? Păi foarte bine, e tot așa cum romanul din Ucraina sau Serbia, consideră România patria lui mamă și tricolorul simbolul lui. Atunci de ce sărim când maghiarul consideră Ungaria mama lui și drapelul maghiar simbolul ce-l reprezintă? E trădare de țară? Nici vorba. Românii ce flutură drapelele lor prin Ucraina, Serbia, Ungaria, sunt trădători față de statele acelea? Nu. Așa cum spunea colegul Csaba Szabó, ne limităm doar la lucruri mărunte. Iată că János și Ion se înțeleg bine. Merg și beau împreună, lucrează și se ajută la nevoie, mănâncă și se bucură împreună. E bine, dar e nevoie de mai mult. Nu asta e esențialul. Esențialul e statul, autoritățile statului. Omul de rând se înțelege bine cu vecinul de altă etnie, statul are probleme. Problemele sunt limba ce trebuie să poată fi folosită în administrație și acte oficiale, tradițiile și cultura minorităților ce trebuie protejate de stat. De multe ori vorbim de puncte comune aici. Vorbim de ce ne unește, ne legăm de ele pentru a crea o punte între noi. E greu după ce timp de 100 de ani s-a tot încercat și se încearcă și azi asimilarea minorităților. Nu prea mai are încredere un minoritar când majoritarul îi vorbește de puncte comune. El automat se gândește că vei să-l asimilezi. Punctele comune nici nu ar trebui să însemne ca minoritarul să renunțe la indentitatea lui și să devină ca majoritarul. Dialogul nu trebuie să dispară. Un dialog real nu doar unul bazat pe lucruri neutre pentru cele două etnii. Dialogul real trebuie să aducă în prim plan tocmai problemele ce ne despart, ce ne situează încă pe poziții opuse. Ar trebui să fim toți în aceeași barcă. Barca noastră e Transilvania, iar Transilvania se află în România. Asta e o altă problema însă. Ca să fim în aceeași barcă, trebuie mai întâi ca toți să fie priviți în mod egal, cu drepturi egale, fără discriminări

E normal ca maghiarii sã aibã ca simbol identitar culorile roșu-alb-verde

Rãzvan Lupescu: E normal ca maghiarii sã aibã ca simbol identitar culorile roșu-alb-verde Maghiarii fac parte din națiunea maghiarã. Ei sunt maghiari, ca și toți ceilalți maghiari din lume, care trãiesc ori în Ungaria, ori – din anumite motive – în alte țãri. De ce ar fi anormal, ca ei sã se identifice cu națiunea lor? Nu stiu de ce unora li se pare ceva anormal, sã vadã steagurile maghiarilor pe clãdiri? Dacã știm, cã ei sunt maghiari, de ce ne prefacem, cã nu înțelegem acest lucru? Românii din Ungaria, Serbia, Bulgaria sau Ucraina oare nu au ca simbol drapelul tricolor românesc? E normal ca maghiarii din lumea toatã – deci și cei din România sã aibã ca simbol identitar culorile roșu-alb-verde.

Harta ta ”mare” e extremism, harta noastră ”mare”… este patriotism?

Dincolo de simpatiile și antipatiile politice, trebuie să încercăm să fim cât mai obiectivi. Așa că nu putem să nu observăm din nou, dubla măsură practicată de unii ”patrioți” ba chiar și de partide politice importante din România. În timp ce răspunsul premierului ungar, care a postat o fotografie ce conținea harta Ungariei Mari, la declarațiile jignitoare ale președintelui României la adresa maghiarilor (declaratie ce a si fost amendata de catre CNCD), a stârnit un val de proteste ( ba chiar și ură), postatea Partidului Național Liberal ce comemorează 145 de ani de la înființare cu o poză ce conține harta României Mari, e privită ca normalitate, ba chiar ca un act de patriotism. O dublă măsură caracteristică naționalismului; harta ta mare e extremism, e instigare la ură, e dorința de a ne fura Ardealul. Harta noastră mare pe de altă parte, e patriotism, e iubire de țară, e dorința de a reîntregi țara.

Ziua Nationala

Nu mai știm ce înseamnă patriotismul, credem că naționalismul înseamnă dragoste de țară. Nu știm să ne respectăm valorile, apreciem conducători violenți sângeroși și îi înjurăm pe cei ce ne-au făurit o țară. Am auzit lozici patriotarde cu duiumul în perioada comunistă dar și dupa. Legionarii făceau la fel, împărțeau ''dreptatea'' cu glonțul, în stânga și în dreapta tot ascunși sub lozinci ca mândria de a fi român și dragostea de țară. Vorbe mari, înălțătoare, dar goale de conținut, justificări ale unor crime oribile. Azi cam la fel. Să fim mândri că suntem români. O spun mai ales politicienii penali. Ăștia sunt primii ce se mândresc. Ziua națională ar trebui să fie o zi ce-i unește pe toți cetățenii țării, indiferent de etnie, culoare, religie, sau orientări sexuale. 1 Decembrie este o sărbătoare a românilor dar nu și a altor etnii. Majoritatea țărilor își serbează ziua națională de ziua câștigării independenței. 10 Mai a fost ani buni ziua națională a României și așa ar fi trebuit să fie și azi. Ne supărăm că unii își pun doliu și nu se bucură cu noi. Aud zilele astea cuvântul madru că sunt român de zeci de ori. Care e motivul de mândrie, măcar unul singur? Ieri doi copii născuți prematur au murit din cauza bacteriilor din spital. Asta e doar un exemplu din zecile sau sutele de astfel de exemple. Nu, nu este azi niciun motiv de mândrie că ești român. Mergem în sânul unei comunități etnice in Sf. Gheorghe, pentru a defila pe străzi, urlăm injurii la adresa lor, îi amenințăm, le negam pana si existenta, toate astea cu drapelul fluturat amenințător și desigur suntem mândri de asta. 15%, vreo trei milioane, semnează inițiative de schimbare a constituției pentru a îngrădi libertatea altei minoritati. Alt motiv de mandrie. Ziua de 1 Decembrie e aleasă pentru a ne arată puterea, a putea spune că azi noi suntem stăpâni, a arată unei minorități etnice, că noi suntem cei ce au painea si cutitul. Puteti să va supărați, dar azi nu există niciun motiv de mândrie. Hai întâi să construim o țară cu care să ne mândrim. Să ne facem autostrăzi, cai ferate, un sistem de sănătate bun, unul școlar modern, o tara in care toți cetățenii să simtă că sunt respectați fără discriminări, fără abuzuri. Atunci da, poți spune că ești mândru. Sa fiu mândru că ies în stradă împotriva politicienilor corupți pentru ca mai apoi la alegeri poporul să îi voteze din nou în funcții de conducere? E și normal să-ți radă-n nas, doar ei sunt aleși de popor. Sa fiu mândru că se neagă holocaustul nu de un om simplu, ci de persoane publice fără că ele să fie pedepsite, ba dimpotriva sunt lăudate? E nevoie ca de ziua națională să facem o paradă militară? Cu sute de soldați, cu mașini de război, cu avioane de lupta? Suntem noi un neam razboinic? Sau dorim sa compensam ca de-a lungul timpului cei din jurul nostru ne-au considerat niste simpli pastori si nu niste cavaleri in armuri pe cai albi salvatori ai lumii asa cum le place unora sa se creada? Asta e mândria noastră? Să ne arătăm mușchii? Nu era mai frumos ca fiecare comunitate din țară asta, etnică, religioasă, de orice fel ar fi ea, să iasă și să își prezinte cultura, tradițiile, să ne cunoaștem între noi, să lăsăm privirile încruntate, ura și pumnii încleștați fluturati în vânt? O zi națională ar trebui să fie un motiv de bucurie, nu de etalare de arme, nu de nationalisme infantile, nu de ura.

Masacrul de la Tărcaia si Grădinari

Masacrul de la Tărcaia Istoric În luna aprilie 1919, în Săptămâna Mare înainte de Paşte, în judeţul Bihor( zona microregiunii Beiuşului pe valea superioră a Crişului Negru) s-au desfăşurat lupte intense între forţele Diviziei a ÎI-a vânători de munte şi Diviziile Secuieşti. Aceştia din urmă au avut ordin să oprească înaintarea armatei române. Misiunea lor nu a avut succes. Rând pe rând au părăsit şi s-au retras de pe poziţiile de la Cristior şi Cărpinet în dată de 16 aprilie. În ziua următoare au abandonat Vascaul iar în vinerea mare, în dată de 18 aprilie, de Vinerea Mare, luptele se duceau pe linia Tărcaia Grădinari. În această zi au primit ordin de retragere, întrucât trupele armatei maghiare din zona Ciucea au părăsit poziţiile, în acest context existând posibilitatea de a fi încercuiţi, practic după acest moment, în Ţara Beiuşului Armata Română a înaintat spre Oradea putând ocupa întreaga depresiune fără vreun efort militar intens. Faptele În dată de 18 aprilie, în Sâmbăta mare, în localitatea Tărcaia sătenii au fost chemaţi în piaţa din faţă bisericii reformate, comunicanduli-se că acolo va avea loc o adunare cetăţenească, pentru a oferi conform noii situaţii intervenite, informaţii de utilitate publică. În momentul în care au fost adunaţi, bărbaţii au fost selectaţi într-un grup separat şi au fost mitraliaţi în doar câteva minute. Oameni fără apărare, fără nicio vină, au fost executaţi în faţa propriilor soţii şi copii. Ulterior, ucigaşii au intrat pe străzi şi au continuat să omoare populaţia civilia. În masacru au fost curmate vieţile a 91 de persoane. Cea mai tânăra victima a avut 16 ani, iar cea mai vârstnică 83 de ani. Conform registrelor de stare civilă a bisericii, numitul M. Antal Mihaly şi soţia acestuia au fost îngropaţi de vii. Au fost cazuri când victimele au fost mutilate. O parte din cei care şi-au pierdut viaţa în acest fel, au fost executaţi în faţă casei. Judele satului Tărcaia, Fenesi Peter Un gest să înfricoşeze şi mai mult populaţia a fost exterminarea judelui satului, care a încercat să dea dovadă de calmare a spiritelor şi conlucrare cu noile forţe armate. Judele Fenesi Peter s-a născut în 1873, într-o familie cu mulţi copii. Fraţii săi au fost Ferenc şi Janos. Datele din registrele parohiei locale Tărcaia, arată că în gospodăria familiei trăiau 12 persoane. Soţia lui Fenesi Peter era Szatmari Julianna. Au avut un singur copil născut în dată de 8 septembrie 1911, atunci când tatăl avea 40 de ani, iar mama 34. Conform documentelor, în 1919 el a fost judele satului Tărcaia şi a stat la dispoziţia tuturor imparţial. Şi-a purtat şi exersat funcţia cu cinste şi onoare, fiind un om care totodată şi-a iubit nespus familia. Judele a fost un om respectat în comunitate, nu a avut conflicte cu nimeni, a cinstit pe toţi locuitorii zonei indiferent de naţionalitate sau religie. Consideră că este de datoria lui ca jude al satului să rămână în localitate şi să nu lase comunitatea fără conducător, fără sprijin, fără apărare. Un motiv în plus pentru a nu se refugia din localitate a fost şi faptul, că era şi epitropul parohiei reformate. Decizia a fost luată cu responsabilitate întrucât inclusiv preotul satului a fugit la începutul lunii aprilie din Tărcaia, lăsând cheia bisericii la epitropul, judele Fenesi Peter. Acţiunea În data de 19 aprilie 1919 înainte de masă Fenesi Peter a observat că soldaţii şi civilii români înarmaţi lovesc cu picioarele uşa bisericii, dorind să între în lăcaşul de cult. El şi-a părăsit casă intrând în dialog cu aceştia, le-a spus că are cheia de la biserica şi că le va deschide uşa. După ce a deschis lăcaşul de cult o parte din soldaţi au urcat în turnul bisericii, unde s-au postat cu armament şi de acolo i-au urmărit şi au tras în oamenii care încercau să fugă din sat, omorându-i. După ce a deschis biserica, judele Fenesi Peter a dorit să plece spre casă, dar din păcate, în acest moment a fost împuşcat. Unicul copil al judelui Peter, avea doar 8 ani. Copilul judelui, epitropul Fenesi Peter, micul Peter împreună cu mama sa, au rămas în viaţă supravieţuind acestor crime. Soţia lui Fenesi Peter nu s-a mai recăsătorit, rămânând fidelă fostei perechi. Conform registrelor bisericeşti, ea a murit la vârstă de 74 de ani. Fiul Peter devenit adult, s-a căsătorit cu Bunta Rozalia în dată de 25 ianuarie 1937. Primul lor copil, Fenesi Ferenc, s-a născut în dată de 7 mai 1938. Victime Dintre cei 91 de locuitori ai satului, 88 de victime au fost înscrise în registrele de stare civilă ale bisericii reformate. După masacru a început o perioada de 48 de ore de jaf în tot satul, care a fost oprit doar ulterior de o delegaţie oficială venită de la Beiuş. Numele victimelor din satul Tărcaia şi Grădinari, identificate şi înscrise pe monumentul realizat în anul 1999 în memoria lor, sunt: Benedek Maria-80 de ani, Szatmari Mihaly-64 de ani, Gyulai Peter-48 de ani, Gyulai Ferenc-48 de ani, G. Antal Peter-44 de ani, Gy. Miklo Ferenc-64 de ani, Ilieş Peter-79 de ani, P. Benedek Janos-43 de ani, K. Benedek Peter-49 de ani, Kovacs Peter-34 de ani, Or. Olah Ferenc-68 de ani, Ifj. Olah Ferenc-38 de ani, Miklo Jozsef-38 de ani, M. Erdel Ferenc-48 de ani, soţia Gyulai Katalin-50 de ani şi fiul lor M. Erdei Ferenc-24 de ani toată familia masacrată rămânând fără moştenitori, Antal Katalin-40 de ani, Miklo Sandor-26 de ani, Szatmar Erzsebet-24 de ani, Szatmar Erzsebet-53 de ani, Halasz Peter-58 de ani, Ifj. Halasz Peter, Miklo Katalin-20 de ani, Olah Ferenc-43 de ani, Olah Jozsef-32 de ani, or. Ilieş Peter-83 de ani, P. Benedek Ferenc-42 de ani, G. Fenesi Peter judele şi epitropul satului-47 de ani, Szatmari janos-71 de ani, Antal Janos-45 de ani, Szatmari Janos-60 de ani, Kali Zsupun Janos-65 de ani, Gyulai Laszlo-37 de ani, Antal Ferenc-48 de ani, Csapo Julianna-22 de ani şi Antal Ferenc-43 de ani, soţ şi soţie masacraţi împreună cu S. Miklo Mihaly-49 de ani, Miklo Zsuzsanna-60 de ani, s.Szatmari Peter-64 de ani soţ şi soţie, Sebestyen Julianna-67 de ani, Benedek Mihaly-75 de ani, Benedek Ferenc-48 de ani, Erdei Mihaly-53 de ani, Halasz Samuel-62 de ani, Gyulai Gabor-63 de ani, Stozinger Sandor-47 de ani, Papp Sandor-24 de ani, dodo Miklo Mihaly-60 de ani, erdei ferenc-59 de ani, Gutmann Antal Peter-60 de ani, P. Benedek Mihaly-53 de ani, Szatmar Sandor-51 de ani, Erdei Zsuzsanna-63 de ani, Kovacs Peter-32 de ani, Izsak Mihaly-62 de ani, Gyulai Peter-35 de ani, Gyulai Ferenc-48 de ani, M. antal Mihaly-59 de ani şi Olah Erzsebet-49 de ani, soţ şi soţie înmormântaţi de vii, Kovacs Mihaly-61 de ani, Loricz Janos-73 de ani, Antal Istvan-39 de ani, M. Erdei Ferenc-64 de ani, Szatmar Ferenc-32 de ani, M. Szatmari Janos-64 de ani, P. antal Laszlo-40 de ani, Miklo Julianna-50 de ani, Balla Ferenc-80 de ani, Ifj. Balla Ferenc-28 de ani, H. Miklo Ferenc-45 de ani, B. Gyulai Ferenc-42 de ani, Benedek Mihaly-68 de ani, Antal Mihaly-60 de ani, Benedek Maria-39 de ani, J. Olah Ferenc-54 de ani, Olah Ferenc-23 de ani, Zsupun Gabor-46 de ani, puttya bunta Janos-49 de ani, Papp Mihaly-41 de ani, Istok Gabor ferenc-63 de ani, M. Gabor Peter-46 de ani, B. Halazs Katalin-55 de ani, Miklo Istvan-44 de ani. Vinovaţi Conform declaraţiilor supravieţuitorilor, principalii responsabili pentru masacru, au fost persoane civile înarmate, care luptau alături de Armata Română. Datele ne arată că în urma acestui masacru, 204 copii au rămas orfani şi 33 de femei au rămas văduve. Multe persoane s-au refugiat în pădure sau în satele învecinate; în principal în localitatea Finiş, unde se pare că datorită unui preot ortodox plin de umanitate, masacrul nu a mai avut loc, ei venind să-şi apere consătenii. După câteva zile, cei refugiaţi au revenit în sat, în gospodării şi şi-au dezgropat din mormântul comun, morţii, identificându-şi rudele şi ingropandu-le creştineşte, slujba religioasă fiind oficiată de preotul reformat din Beiuş, Bottyan Pal. Masacrul de la Grădinari După primul masacru cel de la Tărcaia, o parte a populaţiei localităţii vecine, Grădinari, a fost adunată în faţă bisericii reformate sub pretextul că urmează să plece şi să înmormânteze într-o groapă comună pe cei mitraliaţi în satul vecin Tărcaia. După ce s-au adunat oamenii în piaţeta din faţa bisericii din Grădinari şi aceştia au fost omorât, executaţi cu sânge rece. Din satul Grădinari, la fel că şi în Tărcaia, printre victime s-a aflat şi epitropul satului, Bunta Janos. Victime Numele celor care au pătimit în urma acestor atrocităţi din satul Grădinari sunt: Kovacs Mihaly, Sebestyen Sandor, Izsak Mihaly, Bunta Gaspar, Bunta Istvan, Miklo Laszlo, Szatmari Mihaly, Szatmari Istvan, Csapo Janos, Csapo Peter, Szatmari Mihaly, Benedek Mihaly, Egyed Mihaly, Gyulai Istvan, Bunta Janos, Bella Ferenc. sursa: Szabo Ödön